Restart

Ieri citeam pe peretele facebookului despre moartea unei tinere de numai 26 de ani, Diana Sorescu, Diana de la Diana cu Vanilie...
Nu stiam cine e, dar oricat de gheata as fi devenit eu, m-a impresionat ce am citit. Nici acum nu stiu cine era. Doar ca lucra in presa glossy (pe care eu nu o citesc) si ca avea acest blog.
Nu stiu mai multe si nici nu am nevoie.
Curiozitatea m-a impins insa sa deschid jurnalul ei online. Si am citit un articol. Si inca unul. Si altul...
Scria frumos. Profund. Sensibil. Unii ar spune ca avea un dramatism in textele ei. Poate ca da... Cine poate sti ce trairi ascundeau vorbele pe care le insira pe hartia electronica..? Prea putini, noi cu siguranta nu...
Ca o simpla aspiranta in ale scrisului, regret ca nu voi mai avea ocazia sa citesc ceva scris de ea de acum inainte.
Ii sorb cuvintele si le traiesc. Ii admir talentul si usurinta in exprimare. Ii sunt recunoscatoare pentru felul in care a pus in cuvinte trairile mele, ale tale, ale multora dintre noi...

M-a facut sa ma gandesc la toate regretele mele, la ce am facut si nu trebuia sa fac,  la ce nu am facut, desi as fi vrut, la lucrurile care au ramas nespuse sau nerealizate... Pentru ce amanam sa traim asa cum simtim? De ce cautam intotdeauna altceva decat putem avea? Viata e scurta... Una singura avem!

M-a facut sa ma gandesc si la cat de insensibila am devenit. Nu zic de lipsa mea de reactie la suferinta celor din jur, chiar daca altadata eram mult mai vulnerabila la asta. Dar sa ai pe cineva din familie in spital pentru 10 zile si sa nu-i faci o vizita?! Subliniez, pe cineva din familie, nu o cunostinta sau o ruda indepartata... Yeap, that's me. Intr-o incercare de autoprotejare, am ajuns sa cred ca necazurile mele sunt mai importante decat ale celorlalti si sa nu mai pun pret pe cei de langa mine. M-am inchis in cochilia mea. Si asta e justificat. Pana la un punct insa. As vrea sa redevin umana, sa simt, sa empatizez (da, stiu ca nu exista in dictionare, dar eu vreau sa-l folosesc), sa reactionez.

Tot ieri, o prietena imi spunea pe scurt povestea unei colege din scoala generala, pe care a tot amanat sa o intalneasca, limitandu-se la mesaje schimbate pe facebook, acolo unde se si regasisera. Ceea ce nu stia insa era ca fata suferea de leucemie. Si s-a dus... iar prietena mea nu a mai apucat sa o intalneasca... M-a trecut un fior cand am auzit povestea. Viata e scurta...

Ma gandesc acum la versul acela... Nothin' lasts forever... stiti voi de unde e, nu-i nevoie sa mentionez.

Putem oare sa dam restart dupa un esec, dupa o dezamagire...si sa mergem mai departe? Sa nu mai amanam, sa spunem ce-avem de spus si sa privim inainte?
Cineva drag vroia odata un reset... Eu nu vreau reset, NU vreau sa dau delete la tot ce am trait, din pacate nu am apucat sa fac un backup si refuz sa pierd informatii pretioase... Dar vreau, am nevoie de un restart!
Vreau sa fiu din nou eu, pentru ca m-am cam pierdut de mine in anii ce-au trecut...
Oare (ma) ajuta daca spun ca-mi pare rau? Ca sa-ti fac rau TIE era cel din urma lucru pe care mi l-as fi dorit... Cred ca am fost "virusata" :( Iar antivirusul meu nu fusese actualizat recent :(
Oare acum pot sa apas pe RESTART?...

Ps: nu vreau inapoi ce am pierdut, dar ura si supararea pe care le reversi asupra mea ma apasa...